As always,

După o zi nebună în care m-am trezit în Mediaș, cam pe la 7 și ceva și am plecat pe la 9 ș’unpic la ocazia Sibiu ca să închei socotelile imediate, m-am întors, tot cu ocazia la Mediaș, ca să îmi totalizez și apdatez bagajele cu nuci, o cutie cu dragoste și câte un flecușteț, două.

Lume faină, peste tot.

Era să nu mă dau jos când urca controlul în stație înainte să prind ocazia, am uitat să zic: stăteam eu așa, ca o bilă mergătoare, nu de alta, dar purtam în spate vreo 70 de litri de cămăși, în mâna stângă o geantă de vreo 15, iar în dreapta, chitara, pe care prea încărcat acum, am reprogamat-o pentru tura viitoare, sau, cine știe?, și observasem eu cu coada ochiului, un tovarăș de prin clasa a șasea că s-a dat el mai alert, așa, jos. Staționase destul de mult autobuzul, dar eu eram cu gândul deja în Cluj.

Cea mai mare parte din el, oricum.

Văd eu doi tovarăși la costum albastru care urcă și jup, printre ei (urcaseră umăr la umăr, chiar erau tovarăși, ceva în genul Batman-Robin, Stan și Bran ori Pic și Pac).

Am reușit-o și p-asta.

Super distrat, i-am spus în viteză (pentru că eram în super goană ca să ajung la Cluj.. [(de vreo două săptămâni mă chinui), pe bune]; puștiului că “Aproape că nu îi văzusem” și i-a țâșnit un zâmbet și nu am mai apucat să surprind dacă a și râs ori nu, dar, oricum… Îmi continuasem plumburia goană spre locul cu pricina, adică, mai exact, după podul haltă din Sibiu, renumit și grandios loc pentru renumita stație spre destinația la care poate, ajungi, după o scurtă comunicare cu șoferul care, cel mai probabil, te ia spre acolo.

Om fain.

M-o lăsat cu 3 blocuri distanță de casă și m-o cam salvat de trămbăleala prin autobuze, bărci, și alte gropi de care dai până ajungi la locul de unde se vede școala numărul 7, unde am copilărit, care e lângă pompa de pe aleea unde stau eu. Ei, și mă întreabă, după ce intrasem în Mediaș cam prin ce zonă stau și dacă e ok să intrăm 10 minute la Tărâmu’Kauf, să cumpărăm ceva pentru mama lui. O fost ok, am intrat și eu să iau ceva de mâncare. Tipul era artist bine. Îi spusesem că mă duc la Cluj și ajung astăzi, negreșit; am chiar făcut glume pe seama asta pentru că mă întrebase cu ce mă duc și i-am spus că cu orice, fie tren, ocazie, pe jos, înțelegi ideea. Îi spusesem și că am promis că ajung acolo azi, la care el: “azi e până la 12”, iar eu: “azi e atunci când suntem treji, atâta timp cât rămânem treji”, după care am pufnit în râs, amândoi.

V-am zis că numa de lume faină am avut parte azi, hahah.

În fine, vine vorba de telefon și că nu îl am, mai mult decât cartela din buzunarul stâng, care plutește deconectată pe acolo, în lipsa vre-unui grajd unde să campeze introdusă. I-l dădusem printr-o prietenă lui Hesus, un artist care mi-a împrumutat telefonul pentru până îmi rezolv situația, care, cu un telefon împrumutat, pare ok, dar nu e, hahah.

Timpul chiar trece. Ca să vezi.. Evrika! Hahah 🙂


Și vine vorba și că nu știam ce trenuri sunt spre Cluj și de faptul că tot ce apucasem să fac, pe fugă astăzi, pe când aveam telefonul, a fost să iau numărul de la gara din Mediaș de pe net și să îl notez pe o foaie de hârtie ce era îndesată într-un buzunar de vestă care era îndesată într-o geantă din portbagajul mașinii, care ne aștepta în parcare, pe când noi râdeam la casa de marcat, în așteptarea plății cumpărăturilor. Mă întrebase dacă vreau să sun la gară și îmi întinde telefonul lui cu baterie 1% de care nu mi-a dat ocazia să râd, pentru că eram deja concentrat la poza pe care am făcut-o în memorie, la foaia pe care scrisesem numărul de telefon de la gară.

Și ce noroc, mi-am adus aminte, clipind.

Sun eu la gară, întreb de sănătate și Cluj, îmi spune că la 18:37, mă uit la ceas, și calculez eu așa că deja era 17:39 și că slabe șanse, dar. Luasem eu ceva de mâncat. Previzibil satisfăcător, pentru că acum nu aș fi avut ce altceva să mănânc, fiind tot pe fugă toată ziua. Dar ar fi fost ok, probabil costisitor; au ăștia din tren grijă de tot ce vrei tu: de la bere la… Cluj și sandvișuri. Îmi calculasem șansele, știam că nu îs la plural și am sunat un taxi, după ce am umblat ca un fulger prin casă după toate cele trebuincioase.

O șansă, două șanse.

Se scurgeau în revers, minute.

Aveam doar 5 lei solizi, așa că am avut norocul să dau peste framiu, care se sincroniza perfect când intram pe alee, printr-o frâna de 8 metri, care încă mirosea din cauciucul bicicletei, când l-am întrebat dacă e cineva acasă și îl grăbeam pe lângă mine, spunându-i că deși vede că vin, sunt pe picior de plecare și că am nevoie de bani pentru taxi.

Am plecat cu 40, spre stradă, unde așteptam un taxi pentru vreo trei minute, după ce l-am pupat pe dragul meu tătic, în timp ce coboram scările, spunându-i, în loc să îl îmbrățișez fizic, dar știe că iubesc, și pe ei, și pe ea, și pe toată lumea, și iubesc cum sună virgulele înainte de “și-uri”. Am urcat în taxi la un băiețaș fain, m-o dus cum o putut, până la bancomat, puțin stângaci, probabil la începutul meseriei, dar o acoperea pe partea cealaltă, cu mult. Era 18:2zeci și ceva, când m-am urcat în taxi.

Cum nu știam dacă am destul bani solizi la mine după ce i-aș fi lăsat lui 10 lei, am făcut incursiunea cu pricina la bancomat. Era 18:31 când m-am dat jos din mașină, parțial bilă, pentru căcum nu prea aveam timp, țineam două genți cocoțate în cârca-mi cea vitează.

Și da, bineînțeles, bancomatul era golit de vreo doi inși, care numărau tancuri de-o sută și se mai pregăteau pentru o tură. Eu eram deja transpirat de atâta fugă, dar da, după ce le-a dat eroare bancomatul și înainte să bage cardul a doua oară, le-am spus parțial povestea cum că am tren în cam 3 minute și să nu se grăbească și au fost oameni faini, m-au lăsat să jefuiesc bancomatul de vreo 50 de lei, nu de alta, dar încercase deja să scoată 100 și bancomatul era mai încăpățânat, dar drăguț, pentru că mie mi-a dat. Și m-au lăsat și drăguții tipi de acolo să încerc norocul.

Ei au rămas iar eu fugeam deja spre taxi, care aștepta deja de periculos de mult timp. Îmi întinde băiatu o hârtie cu numărul lui, în cazul în care nu aș fi reușit să iau trenul, îi întind 10 Tigrii, și mai facem 30 de secunde până la gară, cu limita de viteză de la oraș atinsă în vreo două secunde. L-am salutat în fugă și i-am mulțumit după ce s-a oferit, în cazul în care trenul ar fi plecat, să mă ducă la Cluj, sau în locul unde se făcea ocazie spre Cluj, eu strigându-i că nu o să fie nevoie, auzindu-l râzând în timp ce mă întreba dacă mă duc pe jos la care eu îi răspunsesem că da.

Mă rostogoleam acolo în alergare, ca o roată de tractor, spre casa de bilete unde i-am stârnit un zâmbet femeii căreia i-am cerut bilet de student spre Cluj, la care mi-a spus să fug sus la linia 4 că pleacă la care i-am “Sărumâna” din fugă și auzeam de pe scări și înainte să ies din clădirea gării, fluierul de ok pe care îl dă nașu cu vreo 5 secunde înainte să plece trenul. Mă încercau lacrimi pe la colțurile ochilor, în voinica alergare spre trenul ce stătea neclintit, așteptând un prăpădit, fără prea de vină, să vină. Ș-am apăsat pe buton, mi-am tras sufletul, și v-am spus povestea-șa.

Mulțumiri speciale oamenilor din juru-mi și mai ales lui Petrișor, un tovarăș pe cinste, pentru existența acestei mici istorii a zilei de astăzi. Vă salut!

Advertisements

One thought on “As always,

De nu-i cu durere, lasă o părere. (Feedback below)

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s