Câteva pedale..

cică

Advertisements

Plecasem pe la ora 19, Duminică 27 Noiembrie din Sibiu.

Îmi luasem bicicleta și mi-am zis: e timpul de aventură. Mi-am pus vesta reflectorizantă în spate și i-am dat bice la calul sub acoperire. Bani nu aveam, așa că am zis: am două mâini, două picioare, o biță și o experiență de pedalat 270 de km, ce-i drept, vara, organizată și puțin mai calculată.

Împins cu spontaneitate și încredere în forțele proprii și neclintit din decizia luată (chiar dacă eram conștient ce presupune), am încept să pedalez. Mi-am zis că o iau prin Mediaș pentru că de acolo am o idee relativă pentru a ajunge la Cluj. (Precizez că am un telefon simplu, care pe deasupra că tot ce poți face cu el e să dai mesaje sau să comunici vocal, nu avea nici baterie: încărcătorul meu era la Cluj și nimeni nu avea mufă de care aveam eu nevoie). Vorba aia… toate stelele erau aliniate: bani nu, curent nu, țigle nu, cald nu.

Aveam un chef extraordinar de sport și tura cu bicicleta mi-a venit imediat în gând. Am plecat spre Mediaș. A fost superb! M-am oprit să îmi iau un sandviș, și am tot urcat la deal. Ajuns în vârf, o priveliște minunată: tot Sibiul, ca o flacără plină de lumină, împodobea zarea în mii de culori dansante și strălucitoare. Știam că urma ziua națională a României. Se simțea asta cu putere, mai ales în Copșa Mică. Intrat în orășel, m-am simțit ca un român ce defilează și decolează spre o țară mai unită și mai aproape ca niciodată. Triculori pe părți și un ditamai steagul etalat așa cum trebuie parcă mă umpleau de energie și parcă nici vântul nu mai bătea împotriva mea, ci mă umfla din spate, oferindu-mi ușurință la înaintarea spre Mediaș, unde am ajuns în jurul orei 22 (ai mei locuiesc în Mediaș).

Eram ud, pentru că pădurea era umedă și la un moment dat, a picurat. Iar calul meu înaripat nu avea aripi. Așa că… cauciucurile au avut grijă să îmi ofere aderența mutând apa de pe asfalt, oriunde și mai ales, pe mine.

Am bătut la ușă și am așteptat cu mâna pe vizor. Era ziua de naștere a tatălui meu și urma să le fac o surpriză neanunțată. Arătam ca un mistreț care tocmai a ajuns după ora de joacă din mediul lui mlăștinos și împădurit.

Am râs, am povestit mai ales pe tema inconștienței” mele, dar a trecut, le-am zis că dacă sunt prost, îmi asum asta. Într-adevăr, e foarte discutabilă situația și nu voi intra în detalii.

Sunt un sportiv de anduranță cu mult chefperanță și eșec la ignoranță.

Ce să mai spun.. Lanțul lucrurilor era abia la început. Din Mediaș mai aveam încă până să ajung la Cluj și hotărâsem să ajung acolo cu bicicleta. Îi promisesem Alexandrei care era superioara mea că voi fi acolo la 7 dimineața ca să intru la lucru. Știam că e puțin probabil să ajung la lucru și am băgat cartela într-un telefon cu curent, anunțându-mi eventuala neprezentare. Pe la ora 1 aș fi avut tren. L-am ratat intenționat. Voiam să îmi respect promisiunea pe care mi-am făcut-o. Ai mei îmi pregătiseră bagajele pentru trenul de dimineață și s-au culcat liniștiți. Eu nu. Am stat puțin în pat, dar nu aveam somn.

La aproximativ 5 dimineața am plecat cu 3 sandvișuri spre Cluj. Pe calul lui tata, care era echipat cu un scaun mult mai confortabil și cu aripi, ca să mă mențin uscat.

Aruncasem o rapidă privire pe hartă înainte să plec de acasă. Și da:

Răsărit fantastic din primul rând, de pe coama dealurilor, ronțăind un sandviș și cuprins de soare care reușea încă să te învăluiască într-o căldură și lumină gustoase. Superb. A urmat o coborâre lungă în care m-a izbit frigul și somnul. Nu mai dormisem de vreo 21 de ore. Aveam undeva la +75 de km pedalați. Mai aveam încă vreo 115. Un fleac… credeam.

Am mai pedalat vreo 20 de km și am făcut ditamai pana pe o coborâre destul de noroioasă, într-un sătuc. Calul a început să redevină sălbatic și să se smucească sub mine iar eu puneam frână pentru a stăpâni fiara.

Roata din spate era praf. Un cui mi-a spart camera în două locuri..

Ce să fac, ce să nu fac.. Înainte!

Am luat-o pe jos, să caut o vulcanizare ceva. Ș-am tot mers vreo 9 km, timp în care făceam autostopul și mă mai alimentam de la vreo fântână cu apă. Mă luptam cu multe gânduri: să las la cineva în sătuc bicicleta, să mă duc la gară, să fac autostopul în continuare, să îmi rezolv pana, regretam aventura într-un fel. Îmi venea să plâng și să dorm. Dar am continuat.

Am tot întrebat pe drum oamenii dacă știu de vreo vulcanizare și am ajuns, într-un sfârșit. Nu prea aveam decât vreo 15 lei la mine și apucasem să le spun oamenilor de acolo cum am ajuns și încotro plecasem. M-au ajutat cu pana și cu câteva provizii. Oameni inimoși și faini.

M-am întors la pedalat. Ohoho, cât am mai tot pedalat. Am ajuns și undeva în zona Turda-Câmpia Turzii și mai aveam undeva la aproximativ 35 de km până la Cluj.

Din păcate am luat-o greșit. Am pedalat 40. Și aș mai fi avut încă vreo 30. O luasem… foarte greșit. Din fericire, am dat peste oameni faini, care m-au adus pe calea corectă, la vreo 15 km de casă. I-am pedalat cu spor și am ajuns cu bine, în jurul orei 20, în cameră.

A fost o aventură căutată. Am vrut timp cu mine, departe de orice și oricine, departe de orice mi-ar fi distras atenția. Am vrut să fiu singur cu gândurile mele și să îmi înțeleg puterea și frica, să fiu în confruntare directă cu ele.

Dacă vreodată vă încumetați să faceți asta, faceți-o organizat, într-un anotimp călduros, și mai ales, pregătiți și organizați. Eu nu aș mai repeta experiența asta vreodată, în condiții similare. Tot ceea ce mi-a dat putere să termin și să ajung acasă a fost acceptarea și voința propriei mele persoane. Știam că am făcut o greșeală dar nu era cale de întors. Tot ce puteam face era să merg înainte. Altă opțiune nu era accesibilă. Dacă pur și simplu îmi acceptam greșeala ar fi însemnat să mă las condus de ea. În schimb, am ales să învăț. Tocmai asta a însemnat călătoria.

 

Fiind o fire sportivă, impulsivă și foarte motivată, pentru mine nu a părut ceva foarte greu realizabil. Tocmai de aceea știam dinainte că voi ajunge la sfârșit și știam că am nevoie de foarte multă luptă ca să ajung acolo.

Toți facem greșeli. Cel mai important e să fim conștienți de asta și să învățăm din ele.

Pentru mine a fost una din cele mai epuizante, frumoase și urâte ture pe care le-am dus la sfârșit. Emoțiile au alternat atât de mult, am văzut și cunoscut atât de multe lucruri, în plină bătaie a drumului inițiatic de călător prin lume, încât nu aș mai vrea să trec prin asta vreodată. Nu așa. Dar da, văd partea plină a paharului și mă concentrez pe ea. În același timp, sunt conștient de partea cealaltă și am putut să o privesc în ochi. Ore-n șir. Și e teribil câte lucruri groaznice am văzut, simțit și întâlnit pe drum.

Le mulțumesc tuturor oamenilor faini care m-au îndrumat, mi-au arătat direcția și m-au ajutat să o păstrez. Sunt recunoscător că deși foarte multe chestii nasoale s-au întâmplat, am ajuns cu bine la destinație. Puțin ciobit.. dar

 

P.S Acesta e un jurnal, o pagină dintr-o carte, și trebuie tratat/ă ca atare.

 

 

De nu-i cu durere, lasă o părere. (Feedback below)

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s