Grădinița la Mediaș (Sibiu), cât și în Cornu de jos (Prahova). Între cele două dăinuind o constantă distanță de vreo ~280km.

De ce?

Ai mei s-au tot indecis, cu turul și returul de rigoare să se mute cu totul de la țară la oraș și invers.

A fost o experiență destul de interesantă pentru mine, care eram cu jocul meu oriunde, oricând. Totuși, simt că trebuie să precizez că sunt fericit să fi putut avea o așa completă experiență, atât urbană, la bloc, cât și de la țară, de la casă.

La Grădi am fost când cu troleul, cu mami, când cu scuterul, cu tataie sau tata. Am amintiri din ambele părți. Încă de mic am dezvoltat un paralelism între cele două lumi, atât de diferite și similare: Satul, unde ai aer și contact cu natura, animalele, pământul și roadele acestuia în imediata apropiere și Orașul, gri pe alocuri verde, cu cutiile de conserve suprapuse în apartamente atât de deconectate și atârnate unul de altul în aer.

Școala am început-o la Cornu, un semestru de-antâia. Matematica, singura materie la care îmi aduc aminte de învățătoare. Severă foc. I-am tot dus flori în vacanțele de vară în care mă reîntorceam la Cornu. Ceva ani buni.

Ne-am mutat și stabilit la Mediaș de atunci înainte. Mutația cu școala, am intrat în a I-a B.

Și am rămas în B până la sfârșitul clasei a patra, când am dat un test la engleză ca să se concretizeze o clasă A mai puternică pe engleză. Se pare că m-am molipsit de la atâta experiență în mutat și nu aveam frica de nou, pentru că am obținut punctaj bun și am intrat într-o a 5-a cu foști colegi de grădiniță. Cu unii am ajuns și la liceu.

Am studiat filologia în liceu, perioadă în care s-a manifestat puternic o mișcare lăuntrică și căutarea răspunsului la întrebarea cine sunt și ce voi face cu viața mea, ce drum să aleg, încotro și cum să ajung acolo.

Pe toată perioada liceului, mai ales, am făcut atletism – sport care m-a ajutat extraordinar de mult să trec cu bine și relaxat peste orice zi, oricât de grea ar fi fost; mi-a întărit trupul, mi-a crescut rezistența și mi-a aerisit orizontul, mi-a oferit prieteni și călătorii.

Având încă din școala generală o experiență de neinformare și proastă organizare, ajuns la liceu mi-am spus stop. De ce? Pentru că am așteptat prea mult, în neștiință, până când a fost oficial prea târziu ca să mai pot aplica la liceul militar din Breaza, unde aș fi vrut defapt să merg mai departe.

Ei bine, învățasem o lecție importantă: ești sau nu sigur, șansa pleacă de lângă tine ori cu tine, ori fără tine, dar, de cele mai multe ori, șansa e delimitată de timp pe care nu prea îl poți da înapoi.

Așa că, mi-am spus, la liceu fiind, că merg pe armată și am început să mă informez, documentez, pregătesc. Armele care mă atrăgeau erau vânătorii de munte și parașutiștii. Și citisem deja istorie pe părțile astea, atâta cât am tot găsit, pentru că la capitolul povești am stat dintotdeauna bine.

Veni, vidi, pleci. Cu accent pe “i-ul” final. Am trecut de probe, am intrat aproape unde voiam, dar nu era ce căutam. Mă înșelasem.

A urmat o perioadă de vreo 7 zile de arsură cerebrală pe fondul viitorului meu apropiat de după liceu. M-am lăsat dus de val la buget, la Blaga, un tip mișto cu rezidența sibiană, literat în.. cică germană engleză, cu care am fost coleg undeva la 2 ani de zile, teoretic. Practic, mai mult ne întâlneam în afara școlii, la un sport sau o lectură prin multele locuri faine din Sibiu. Un oraș grozav de viu cultural, cu aer, cu liniște și sensuri unice, dar nu pentru bicicliștii ca mine.

 

Acum studiez artele, la Cluj.

Printre altele. 🙂